Logofeții, antecesorii notarilor de astăzi

O legislaţie veşnic în mişcare, cu alte cuvinte schimbată, modificată, ajunsă repede caducă, pare să caracterizeze realitatea românească. Istoria diferitelor corpuri de legi şi aplicarea ori înlocuirea lor dovedesc din plin această stare de permanentă prefacere. Consecinţele sunt importante atât din punct de vedere al dispoziţiilor în sine, cât şi al competenţei celor care le aplicau. Activitatea notarială, pe care o surprindem bine articulată, atât în Transilvania cât şi în principatele de peste munţi, încă din secolul al 13-lea, aşa cum aminteam altă dată, cu privire la Ţara Românească şi Moldova, este îndeplinită de tot felul de slujbaşi şi lucrul iese bine în evidenţă din litera fiecărei noi culegeri de legi. 

În 1780, domnul fanariot Al. Ypsilanti dispune publicarea Pravilniceştii condici. Unii cercetători i-au dat o importanţă excepţională, vorbind chiar de sfârşitul Vechiului Regim odată cu apariţia ei. Fără a împărtăşi acest entuziasm, trebuie spus că e o încercare de a pune ordine în dispoziţiile şi competenţele de care vorbeam mai sus. Noţiunea dreptului de autor lipseşte încă în secolul 18, aşa că o asemenea lucrare, chiar dacă e de compilaţie, a fost percepută ca opera principelui. La o cercetare mai atentă pot fi surprinse idei ale juristului grec M. Fotinopol, aflat atunci în Valahia, ca şi din opera lui Beccaria sau Montesquieu. Cei care au încercat, o vreme, să dea corp acestui ansamblu de legi merită a fi pomeniţi: Ştefan Raicevici, secretarul domnesc, fară studii juridice şi Fr. Sulzer, chemat în ţară să organizeze o facultate de drept şi mai apoi să elaboreze reguli de funcţionare pentru instituţiile juridice. Acesta pune lucrarea pe seama comanditarului (i.e. Alexandru Ypsilanti). In Prefaţă, vodă observă cu înţelepciune că un popor nu poate fi mai defaimat decât dacă trăieşte fară legi. Cu adăugarea cutumei şi a practicii dobândite de Divanul domnesc se completează elementele constitutive ale textului care, încă de la început, a cunoscut o ediţie Ha notariatuh paralelă în limba greacă, urmată, între 1841 şi 1957 de alte 5 ediţii (din care încă una în greceşte).

Pravilniceasca condică a fost abrogată în 1865.

Ne oprim în cele ce urmează doar la obligaţiile ce incumbau în epocă antecesorilor notarilor de astăzi, adică logofeţilor. Astfel toate instanţele de judecată trebuia să aibe logofeţi „cu praxis”, care să ţină evidenţa cazurilor în condici anume. Tot ei aduc, pe rând, martorii în sala de judecată. Hotărârea se da prin votul unanim al judecătorilor. Se admintea reprezentarea unei părţi prin avocat (vechil) dar acesta trebuia să aibă procură scrisă, dată în faţa martorilor. Hotărârile transmise oral erau nule. Cele date in absentia unei părţi erau valabile doar dacă aceasta dovedise „semeţie şi nesupunere”. Apelul se putea face în 60 de zile. Exista o ierarhie a speţelor, aşa că funcţionau şi mai multe instanţe. La spătărie, de exemplu, se judecau aşa numitele „crime de mahala” - furturi, conflicte între bresle, adultere, încăierări. Pentru „înlesnirea şi liniştea locuitorilor” aceste instanţe îi puteau chema pe făptaşi şi fară dispoziţia prealabilă a domnitorului. Oricum, toate cazurile erau consemnate într-o condică de către logofăt.

In dorinţa de a nu-i purta pe drumuri pe locuitori până la Bucureşti, domnia deleagă instituţiilor judeţene cauzele „politice” ale ţăranilor şi pe cele specifice condiţiei lor sociale. în ambele cazuri se judeca după obiceiul pământului de către judecători anume - nu de ispravnic (corespondentul termenului modem de prefect). Toate conflictele astfel iscate erau consemnate în condici de logofeţi, plătiţi în funcţie de cauzele instrumentate. Tot ei erau datori să ţină evidenţa actelor fiecărei moşii, sub formă de copii în condici, în aşa fel încât, dacă se pierdea originalul, copia logofătului să aibă „aceiaşi putere cu cele adevărate”. Această transcriere era socotită „foarte necesară” nu numai pentru „siguranţa proprietăţii” în sine ca şi pentru stoparea necontenitelor reclamaţii provocate de absenţa cadastrului moşiilor. Afară de înregistrare, domnul dispune şi hotărnicirea ca atare a proprietăţilor. E o prevedre vagă: să se numească persoane anume pentru această operaţie, iar „săracii nu vor plăti nimic”.

Logofătul e obligat să înregistreze în condici şi foile de zestre şi testamentele; ele erau iscălite de o autoritate eclesiastică superioară (protopop sau stareţul unei mănăstiri), ispravnic, judecător şi logofăt. Evaluarea bunurilor ce constituie zestrea unei fete e parţială. Cele imobile, cu vite şi ţigani, rămân în afara acestei operaţii. în schimb bijuteriile, hainele, obiectele de aur, argint sau aramă se estimau. Lista lor integrală se redacta în termen de 40-6o de zile de la consumarea nunţii şi se înregistra în condici anume ţinute la mănăstiri. Foaia de zestre trebuia iscălită de ginerele primitor, un preot de rang înalt din partea locului sau (sic!) de martori (cu număr neprecizat) „vrednici de credinţă”. Să precizăm că, la eşecul căsătoriei şi separarea soţilor, soţia îşi primea înapoi doar „câte lucruri se vor găsi”. Prin urmare, redactarea foii de zestre avea în vedere numai asigurarea soţului. Mai mult, cazurile de forţă majoră (invazie, inundaţie, incendiu, cutremur, jaf) nu-1 fac solidar pe soţ încât soţia rămâne singura păgubită şi astfel cu zestrea pierdută. La moartea soţului, consoarta rămasă văduvă e datoare, în termen de 6 luni - un an, să dreseze inventarul părţii de zestre tocată de cele mai multe ori abuziv de răposatul soţ şi „prin bună învoială” cu moştenitorii acestuia s-o recupereze. Cererea rămânea valabilă 20 de ani. Singura concesie pe care o face legiuitorul în apărarea drepturilor soţiei este restituirea ţiganilor, ca bunuri de mână moartă. Deşi „după pravile” ţiganii aduşi de zestre aparţineau exclusiv soţului, noua legiuire admite că aceştia puteau muri în urma „relelor tratamente” aplicate de soţ; în astfel de împrejurări soţia divorţată sau văduvă „ar fi fost păgubită fară dreptate”.

La moştenire, fetele căsătorite erau excluse dintre beneficiari, considerându-se că şi-au luat partea prin zestre. Dacă o fată se mărita după moartea genitorilor, fraţii erau datori s-o înzestreze (având grijă ca valoarea foii dotale să fie egală cu a surorii care o precedase în măritiş). Dacă existau fete nemăritate cu părinţi decedaţi, fraţii erau datori să împartă în mod echitabil averea rămasă pentru înzestrarea acestora. Reşedinţa familială revenea „cu deosebit privilegiu” doar descendenţilor bărbaţi; aceasta pentru perpetuarea numelui. Legea de faţă însă făcea o breşă în obicei şi admitea că şi o femeie din familie avea drept de protimisis pentru acea reşedinţă şi putea pretinde o parte „ca rudă”.

Soţia moştenea o treime din averea soţului răposat ca şi „ce mai rămăsese din zestre”. Dar existau prevederi restrictive: să nu se recăsătorească. Pentru cuplurile fără copii, la moartea soţului, femeia îşi lua zestrea înapoi, în timp ce soţul doar „aşternutul patului” şi „calul de ginere” fiindcă „n-au făcut copii”. „Partea sufletului” se socotea numai în bani. Şi aici legea era ambiguă deoarece la această moştenire concurau soţia supravieţuitoare şi ascendenţii iar pentru desluşirea a ceea ce rămăsese exact la dispariţia cuiva şi preschimbarea în bani se facea apel la „oameni vrednei de credinţă şi cunoscători” ai preţurilor fiecărui bun.

Testamentul trebuia făcut „cu mintea întreagă”, fară părtiniri sau excluderi (cu motivaţie), cu martori şi în prezenţa unei feţe bisericeşti. Copiii şi părinţii moşteneau o treime din avere şi în absenţa testamentului. Dacă actul exista dar îi defavoriza (de pildă prin daruri „aiurea” făcute unor aşezăminte sau persoane particulare) putea fi atacat. Rudele colaterale puteau face acelaşi lucru doar dacă darurile fuseseră făcute unor persoane lipsite de onorabilitate. Din averea persoanelor fară copii şi ascendenţi o treime lua statul pentru „cutia milelor” (fond social astfel constituit, cu o administraţie anume şi care susţinea orfanii, văduvele, persoanele sărăcite).

în optica legiuitorului, martorii erau o garanţie, un factor de ordine pentru evitarea proceselor, pentru vidarea conflictelor, într-un cuvânt însemnau stabilitate socială. De aceia, capitolul ce le este consacrat face, am zice, un portret robot al acestora: să fie de aceeaşi confesiune cu solicitantul, om cinstit; chiar dacă era prieten sau duşman, cu ajutorul „înfricoşărilor bisericii” legiuitorul era convins că acesta putea rămâne imparţial. Persoanele „proaste” sau „sfioase”, cu alte cuvinte uşor manevrabile , erau excluse de la mărturie (constatarea o făcea judecătorul). Rudele erau îndreptăţite până la a 4-a spiţă să fie martore numai pentru „pricini foarte de taină”, cunoscute doar familiei. Martori „de casă” erau tovarăşii de afaceri, robii eliberaţi sau servitorii (indiferent dacă erau activi sau încetasedră relaţia cu solicitantul). Martorii chemaţi la încheierea unui act de vânzare -cumpărare, zălogire, a unui testament etc. nu erau luaţi în scamă dacă declarau că ştiu faptele „din auzite”. în cazurile de „vinovăţii”, martorii puteau fi aduşi de autorităţi şi cu forţa. în speţele „de tot cu îndoială şi întunecate”, contestatarul putea cere să se facă jurământ. Preoţii şi diaconii erau obligaţi să primească jurământul chiar când erau ei înşişi acuzaţi, „deoarece legea nu face deosebire între preoţi şi pârâţi”.

Vânzările „fără temei” se anulau. Acestea erau: cele făcute prin înşelăciune, de persoane sub 25 de ani, de cei fară minte, prin constrângere, în taină sau false.

Hotărniciile urmează şi în noua lege dispoziţiile lui Constantin Mavrocordat, numai că numărul judecăţilor se reduce de la 4 la 3. Cea dintâi comporta 6 boieri, a 2-a 12, a 3-a 24. Cea anulată reclama 48 de boieri. Unitatea de măsură pentru realizarea hotărniciilor era stânjenul (1,96 m.) Pe viitor ridicările de plan în teren nu mai ţineau seama de măsurătorile precedente, care „puteau fi greşite”. Semnele de delimitare ale unei proprietăţi se puteau pune numai după apariţia' hotărârii Divanului. Topografii erau plătiţi de cel care, la sfârşit, s-ar fi dovedit că a încălcat proprietatea. Persoanele care „n-aveau pricină cu cineva”, dar pentru mai multă siguranţă doreau să-şi cunoască limitele proprietăţii, plăteau „cât cereau hotărnicii”.
Povestea a început în primii ani ai secolului trecut, când fiica unui mare moşier din zona Buzăului, Nicolae Seceleanu, s-a îndrăgostit nebuneşte de un avocat tânăr şi de viitor, deputat liberal, dar de condiţie modestă. Tatăl visa ca fiica lui să facă o căsătorie mai bună şi i-a interzis să-l mai vadă, însă nu s-a aşteptat la reacţia ei: Eliza s-a refugiat la o mănăstire de maici, ameninţând că se va călugări. Decât să-şi piardă pentru totdeauna fiica iubită, în cele din urmă tatăl a acceptat să le dea binecuvântarea, motiv pentru care, la începutul anului 1905, s-a celebrat căsătoria. încă nu realizaseră cât de intensă era fericirea de a fi împreună, când, la nici cinci luni după încheierea căsătoriei, soţul Elizei, av.Petre Stănescu, a decedat în mod neaşteptat.

Tristă şi neconsolată, Eliza Stănescu a luptat mult ca să se împace cu ideea de a nu-1 mai vedea vreodată. Au trecut doi ani până când, în primăvara anului 1907, l-a contactat la Paris pe tânărul, pe atunci, sculptorul Constantin Brâncuşi, pentru a-i
Pentru ridicarea unei construcţii pe loc străin (închiriat), înainte de turnarea temeliei, se stabilea suprafaţa acesteia, înălţimea viitoarei clădiri (ca să nu supere vecinii), durata contractului, calitatea materialelor folosite, dreptul de a avea pivniţă, ori pe cel de a reconstrui în caz de distrugere. Acoperişul trebuia făcut obligatoriu din olane sau şindrilă, nu din şovar sau trestie. Contractul se trecea în condica Divanului (pentru boieri) sau în cea a breslelor (pentru oamenii de rând).

Prescrierea pentru revendicarea unor bunuri era variabilă. în cazul celor bisericeşti termenul era de 4o de ani. O moştenire încărcată de datorii trebuia preluată într-un an, altfel revenea creditorilor. O moştenire obişnuită era revendicabilă timp de 30 de ani.

După cum se vede, dispoziţiile cuprinse în Pravilniceasca condică, salutare în esenţă, permit numeroase interpretări. Din păcate, acest lucru avea să rămână valabil şi în ceea ce priveşte legislaţia ulterioară.

Citeşte şi alte articole din blogul notarial: