Evoluția procedurii sucesorale notariale

Elementul principal al procedurii succesorale notariale îl constituie notarul, iar istoricul instituţiei este strâns legat de apariţia pe scena istoriei a activităţii dc întocmire a înscrisurilor constatatoare a diferitelor operaţii juridice.

în ţara noastră, originea notariatului, a actelor şi procedurilor notariale este plasată de către unii autori în secolul al XH-lea în Transilvania şi secolul al XlV-lea în Ţara Românească şi Moldova1

Până la intrarea în vigoare a Decretului nr.40 din 22 ianuarie 1953 privitor la procedura succesorală notarială şi ulterior, a Legii nr.36/1995, competenţa de a rezolva cauzele succesorale revenea în mod exclusiv instanţelor judecătoreşti, cu excepţia sistemului juridic din Ardeal, unde activitatea notarială, în general, şi procedura succesorală, în special, se realiza prin intermediul notarilor publici, care erau însărcinaţi de judecători cu dezbaterea procedurii succesorale.

în perioada cuprinsă între anii 1874 şi 1953, activitatea succesorală a fost reglementată dc o seric dc actc normative cum ar fi: Legea nr. XXXV/l 874
Statuia şi bustul au intrat din motive de securitate în „grija” Muzeului Naţional de Artă din anul 1958, respectiv din anul 1976, ele nefiind redobândite de urmaşii familiei Seceleanu nici până în prezent.

După amplasarea lucrării şi trecerea a aproape 7 ani de la decesul soţului, Eliza Stănescu s-a recăsătorit. Din această căsătorie a rezultat o fiică, mama doamnei Marguerite Săvulcscu, prin amabilitatea căreia am intrat în posesia unei copii a angajamentului şi v-am putut relata această poveste adevărată.

în încheierea ei, ni s-a părut potrivit să redăm crezul artistic al celui mai mare sculptor român, în acelaşi timp cel mai reprezentativ exponent al perioadei modeme:

„Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut - dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca făcând parte din sufletul Naturii. ” (C.Brâncuşi)
cu modificările sale posterioare despre notarii publici, Legea nr. XVI privind procedura în materie de moştenire, Decretul - Lege nr. 115/1938 referitor la unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, Legea nr. 358/1943 pentru extinderea legislaţiei civile şi comerciale a vechiului Regat în România peste Carpaţi, Legea nr. 319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, Decretul nr. 109/1943 privind procedura de moştenire din Ardeal, Decretul nr. 40/1953 privind procedura succesorală notarială, iar la toate acestea se mai adaugă prevederile speciale din Codul civil din 26 noiembrie 1864 şi din Codul de procedură civilă din 1865. Activitatea reglementată de aceste acte normative a fost desfăşurată, în mod succesiv în timp, fie de către notarii publici din Ardeal, fie de către Tribunale prin Secţiile Civile sau Notariatele din fostul Regat, fie de către foştii notarii de stat care au funcţionat la nivelul întregii ţării.

Până la apariţia acestor acte normative, nu exista o procedură specială în cadrul căreia să se transmită succesiunea, transmisiunea efectuându-se fie în baza unor testamente orale, numite limbă de moarte, fie în temeiul unor testamente scrise denumite diată (zapis, carte, izvod). Ambele tipuri de testamente se regăsesc reglementate în pravilele lui Vasile Lupu din Moldova şi ale lui Matei Bsarab din Ţara Românească.

O dată cu apariţia primelor coduri şi anume Codul Ipsilante (1780-1817), Codul Andonachi Donici (1814-1817), Codul Caragea intitulat şi Codul Civil al Munteniei (1817-1832), Codul Calimach intitulat şi Codul Civil al Moldovei (1817-1832), legiuitorii, pornind de la necesitatea stabilirii unor reguli, au reuşit să instituie unele dispoziţii care, aşa cum am arătat, corespundeau realităţilor sociale şi economice din acele timpuri. Astfel, în actele normative precitate, pe lângă faptul că se găsesc norme importante de drept material, găsim şi unele dispoziţii de drept procedural în sensul că problemele în materie succesorală se rezolvau de cătrc judecătorii, iar Codul civil român din 1864 inspirat din Codul Napoleon de la 1804 reglementa amănunţit materia succesorală.

In Muntenia şi Moldova, succesiunile legale erau în competenţa Tribunalelor de Judeţ, potrivit dispoziţiilor art.63 coroborat cu cele ale art.654 şi următoarele din noua procedură civilă din 14 martie 1900 cu modificările din 6 mai 1900, 30 ianuarie 1901, 11 februarie 1907. Ulterior în Codul de procedură civilă se prevedea şi aplica o procedură spcdală relativă la deschiderea unei succesiuni, desigur în situaţiile nelitigioase. Astfel, potrivit art.620-642 din Codul de procedură civilă, se impunea punerea peceţilor, după moartea unei persoane, de către judecători şi anume când moştenitorii ori cei care pretindeau drepturi în sau contra succesiunii cereau această măsură. Judecătorul însărcinat cu punerea peceţilor încheia un proces-verbal şi după trebuinţă dădea văduvei sau copiilor cele trebuincioase pentru trai şi numea un custode pentru paza lucrurilor de sub peceţi. Dacă se găsea un testament sau alte hârtii pecetluite judecătorul le constata forma exterioară, pecetea şi,
după caz, subscrierea, după care le parafa şi le introducea într-un plic care era semnat atât de el, cât şi de către cei prezenţi. Despre toate acestea se faceau menţiunile corespunzătoare în procesul, verbal încheiat de către judecător. Potrivit art.664, din acelaşi act normativ, în cazul testamentelor depuse la tribunal, preşedintele tribunalului după ce va chema persoanele care au figurat ca părţi interesate la punerea peceţilor, îl va deschide, va constata starea sa materială şi va conserva la tribunal, făcând menţiune despre toate acestea într-un proces-verbal. în articolele următoare se reglementează opoziţiile făcute de către cei interesaţi la punerea peceţilor.

în Ardeal, lucrurile stăteau puţin diferit, în sensul că pe lângă faptul că exista o lege specială în materie de procedură succesorală şi anume Legea nr.XVI/1894 privind procedura de moştenire din Ardeal, succesiunile se dezbăteau de către notarii publici în baza însărcinării primite din partea judecătoriei de ocol. Potrivit art.51 al aceleiaşi legi cu dezbaterea succesiunii va fi însărcinat notarul public, iar în cazul în care în circumscripţia unei judecătorii funcţionau mai mulţi notari publici judecătoria va împărţi cauzele în mod egal fiecărui notar public. în materie procesual succesorală, dispoziţiile Legii nr.XVI/1894 privind procedura de moştenire din Ardeal se completează cu prevederile art.53 alin.l lit.e) din Legea nr.XVI/1894 cu modificările sale posterioare, despre notarii publici în sensul că în legea de organizare a notarilor publici din Ardeal (Legea nr.XVI/1894) găsim printre atribuţiile acestora şi întocmirea de acte procedurale în cauzele succesorale. Este de menţionat că judecătoria, după primirea lucrărilor de la notarul public la care s-a dezbătut succesiunea, elibera la cererea erezilor un certificat de moştenitor, dacă printre bunurile succesorale se găseau şi bunuri imobile. De precizat că, Legea nr.XVI/1894 stabilea că procedura de moştenire se deschidea din oficiu când în succesiune existau bunuri imobile sau printre succesori erau incapabili, afară de cazul în care cei interesaţi nu au cerut deschiderea procedurii în termen de trei luni de la decesul autorului. Mai subliniem faptul că delegatul primăriei în comunele urbane, iar notarul primăriei în comunele rurale întocmeau inventarul bunurilor imobile cu arătarea aproximativă a moştenitorilor şi trimitea lucrarea judecătoriei competente care, aşa cum am arătat, pentru succesiunile ce se refereau la bunuri imobile şi la succesori incapabili delega un notar public pentru dezbaterea procedurii succesorale. Potrivit art.54 din Legea nr.XVI/18945, succesibilii absenţi al căror domicliu nu era cunoscut erau citaţi de notar prin publicitate, iar termenul stabilit pentru dezbateri nu putea fi mai scurt de 3 luni de la data publicaţiei. în publicaţie notarul preciza că în cazul în care succesibilul nu se prezenta personal sau prin împuternicit se va numi de către instanţa tutelară un curator care va participa în locul acestuia la dezbateri, iar în cazul în care succesiunea se dezbate de către instanţă acesta se va prezenta şi în faţa acesteia, dacă moştenitorul nu se va îngriji să fie reprezentat. Pentru desemnarea curatorului notarul public înainta un exemplar din publicaţie la autoritatea tutelară pentru a numi curator. în articolele următoare ale Legii nr. XVI/l894 (art.55-art.83) se reglementau aspectele procedurale în baza cărora se dezbate procedura succesorală şi se predă moştenirea. Predarea moştenirii se face de către judecătoria dc moştenire pe baza procesului-vcrbal şi a extractelor întocmite de către notarul public, sens în care judecătorul va elibera deciziunea de predare a moştenirii, care de fapt reprezintă o hotărâre judecătorească prin care sunt declaraţi moştenitorii şi cotele ce revin fiecăruia. Judecătoria nu putea elibera deciziunea de predare a moştenirii înainte de trecerea a trei luni de la decesul defunctului, dând astfel posibilitatea tuturor prezumtivilor moştenitori de a-şi exercita dreptul de opţiune succesorală (art. 74 din Legea nr. XVI/1894). în cazul în care între moştenitori apar unele neînţelegeri sau autoritatea tutelară nu era de acord cu modul de predare a succesiunii faţă de persoanele aflate sub puterea sa, judecătoria de moştenire va îndruma moştenitorii la proces pentru rezolvarea neînţelegerilor intervenite între ei (art.84-art.97 din Legea nr.XVI/1894). Dacă aceştia nu se adresau instanţei competente în tennenul stabilit de judecătoria de moştenire prin decizia de
îndrumare la proces, judecătoria de moştenire preda moştenirea şi facea partajul fară să mai ţină cont de pretenţiile moştenitorilor pentru care s-a dispus îndrumarea la proces (art.87 din Legea nr. XVI/l894). Din analiza acestor texte, putem constata că judecătoria, care supraveghea dezbaterea procedurii succesorale de către notarul public, nu era competentă în a rezolva neînţelegerile intervenite între moştenitori, acestea fiind de competenţa instanţei de judecată, căreia îi revine sarcina soluţionării litigiilor. în asemenea situaţii, judecătoria de moştenire, pe baza sentinţei definitive pronunţată de instanţa competentă cu soluţionarea litigiului, emitea deciziunea de predare a moştenirii (art.88 din Legea nr.XVI/1894).

Legea nr. XVI/l894 mai prevedea în art.98-art.106 şi posibilitatea ca moştenitorii cu vocaţie concretă la moştenire şi între care nu există stări litigioase, să solicite judecătoriei de pace competentă eliberarea certificatului de moştenitor sau legatar. O asemenea cerere se putea face numai până la momentul la care judecătoria de moştenire dispunea deschiderea din oficiu a procedurii succesorale. Certificatul de moştenitor sau legatar se elibera numai după ce judecătoria de ocol va face o publicaţie prin care va soma pe toţi cei care reclamă vreun drept asupra imobilului din moştenire, în calitate de erezi, rezervatari sau substituţi de moştenitor. Termenul în care aceştia puteau să solicite drepturile ce li se cuveneau din moştenire era de 45 de zile, iar dacă după expirarea acestuia nu se anunţa vreun drept de moştenire, judecătoria elibera certificatul de moştenitor sau legatar (art. 100-art.l01 din Legea nr.XVI/1894). în cazul în care înăuntrul termenului de 45 de zile se solicita din partea vreunui moştenitor vreun drept, judecătoria dispunea întocmirea inventarului şi dezbaterea cauzei succesorale, sens în care transmitea dosarul succesoral notarului public însărcinat cu conducerea dezbaterilor succesorale (art.103 din Legea nr.XVI/1894). La fel ca şi în cazul deciziunii de predare a moştenirii, certificatul de moştenitor sau legatar nu se putea elibera înainte de expirarea termenului de trei luni, socotite de la moartea defunctului (art.101 din legea nr.XVI/1894). Certificatul de moştenitor sau legatar are aceleaşi atribute ca şi deciziunea de predarea a moştenirii, ambele fiind eliberate de către judecătorie.

Ulterior, prin Decretul nr. 109/1948 privind procedura de moştenire din Ardeal, atribuţiile notarilor publici în materie succesorală, potrivit Legii nr. XVI din 1894 au fost trecute în competenţa exclusivă a judecătoriilor populare în a căror circumscripţie defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.

Cu toate că în prezent marea majoritate a actelor normative citate sunt în mare parte abrogate, importanţa lor juridică nu este de neglijat, întrucât toate actele şi procedurile notariale, întocmite în perioada calendaristică susmenţionată, se aplicau activităţii pe care o desfăşurau notarii publici din Ardeal.

Actele notariale întocmite în acea perioadă, ca urmare a parcurgerii unor proceduri şi cu respectarea atât a competenţelor materiale cât şi teritoriale a instrumentatorilor, produc în continuare efecte juridice, iar necunoaşterea realităţii juridice de către cei care operează la momentul de faţă cu aceste categorii de acte notariale poate duce la interpretarea eronată a unor prevederi din acestea şi implicit la rezolvarea în mod greşit a unor probleme practice sau la formularea unor soluţii juridice inexacte în legătură cu acestea, toate putând genera litigii.

După abrogarea celor două acte normative precitate, competenţa în materie succesorală a revenit ulterior notariatelor de stat (Decretul nr.40/1953), iar după aceea notarilor publici (Legea nr.36/1995). Ceea ce este de reţinut este faptul că, potrivit celor două acte normative menţionate, instanţele judecătoreşti nu şi-au pierdut competenţa de a soluţiona cauzele succesorale, mai ales cu caracter contencios, deoarece cauzele de natură necontencioasă intrau în atribuţiile notarilor de stat şi ulterior a notarilor publici.

Ceea ce a urmărit de fapt legiuitorul în cele două acte normative, Decretul nr.40/1953 şi Legea
nr.36/1995, a fost instituirea unei proceduri speciale, suple şi operative, prin care să se rezolve cauzele succesorale în situaţiile în care moştenitorii sunt de acord cu privire la numărul şi calitatea lor, compunerea masei succesorale şi drepturile ce li se cuvin.

Faţă de cele prezentate mai sus, mai trebuie făcută încă o precizare şi anume aceea referitoare la situaţia în care, fie la începutul dezbaterilor procedurii succesorale notariale, fie pe parcursul dezbaterilor apar unele neînţelegeri între moştenitori, neînţelegeri care nu puteau fi soluţionate pe cale amiabilă, atât notarul de stat cât şi notarul public, în lumina actelor normative sus menţionate, fiind obligaţi să-şi decline competenţa de soluţionare a cauzei succesorale în favoarea instanţei de judecată, deoarece prin ivirea litigiului între moştenitori procedura devenea contencioasă sens în care trecea în competenţa exclusivă a instanţei de judecată. De altfel, în timp ce instanţele judecătoreşti rezolvă cauzele succesorale care au ca obiect neînţelegerile dintre succesibili, notariatele de stat şi ulterior notarii publici aveau şi respectiv au competenţa, aşa cum am mai arătat, de a instrumenta numai acele cauze succesorale care au la bază acordul unanim al moştenitorilor.

In continuarea acestei lucrări urmează să facem o prezentare succintă a procedurii succesorale notariale, motiv pentru care nu ne vom rezuma doar la comunicarea unui bogat conţinut informaţional, ci, totodată, ţinem să argumentăm ideea că atât actele cu caracter notarial, iar mai târziu procedura succesorală notarială aparţin notariatului şi notarilor publici care indiferent de forma de organizare au o tradiţie în România fiind rezultatul unei evoluţii normale, logice şi inerente a unei realităţi dc ordin juridic care are o existenţă de secole. 

Citeşte şi alte articole din blogul notarial: