Interpretarea mandatului de catre notar
In diversele proceduri notariale, interpretarea mandatelor se impune cu necesitate pentru a desluşi voinţa mandantului, astfel încât notarul să se asigure că actul juridic încheiat de mandatar este în acord deplin cu voinţa exprimată de mandant.
Noţiunea de "lege" din art.6. din Legea nr.36/1995, care obligă notarul să vegheze ca actul instrumentat să nu contravină legilor şi bunelor moravuri, nu trebuie înţeleasă în mod evident numai în sensul strict de act normativ (lege, regulament, ordonanţă, ordin, norme) emis în procesul legislativ sau de aplicare a legii, ci şi prin raportare la convenţiile pe care părţile le-au putut încheia şi care pentru acestea reprezintă "legea părţilor". Misiunea notarului de magistrat al căii amiabile ar fi aproape golită de conţinut dacă părţilor li s-ar permite să încalce obligaţii contractuale asumate anterior (şi aceasta indiferent că au fost asumate prin înscrisuri sub semnătură privată sau prin înscrisuri autentice).
Obligaţia profesională a notarului constă, în primul rând, în a se asigura că mandatarul îndeplineşte întocmai obiectul mandatului, adică încheie numai acel act juridic pentru care a fost împuternicit, nefiindu-i permis, în lipsă de stipulaţie contrară, să execute mandatul prin echivalent.
Apoi, notarul are obligaţia să vegheze ca mandatarul să respecte limitele mandatului, respectiv ca acesta să nu facă nici mai mult, dar nici mai puţin decât ceea ce a dispus mandantul. Corect s-a arătat că dacă mandatarul ar depăşi voinţa mandantului, nu se pune problema executării mandatului peste limite, ci a încălcării sale.
Dar care sunt limitele mandatului, sau altfel spus care sunt puterile mandatarului? Acestea sunt în primul rând cele pe carc le prescrie mandantul, dar şi limite care decurg din prescripţiile legale cu privire la actul pe care mandatarul urmează să-1 încheie.
Se afirmă că mandatarul poate hotărî şi poate consimţi la toate clauzele, ca şi cum ar fi însuşi mandantul. Este suficient să dăm câteva exemple pentru a observa că în executarea mandatului, mandatarul trebuie să lucreze cu maximă prudenţă şi se pare că nu-i sunt permise orice fel de decizii: astfel, mandatarul cumpărătorului, chiar învestit cu „puteri depline şi nelimitate", nu poate consimţi la achiziţionarea unui bun ipotecat12 sau cu privire la care există litigii judecătoreşti, în timp ce mandantul dacă ar fi fost prezent ar fi putut consimţi să achiziţioneze un astfel de bun. Iată un exemplu aşadar că nu tot ce poate face mandantul dacă ar fi prezent, poate face şi mandatarul.
Din păcate, sunt rare cazurile în care mandantul să dea dovadă de precauţie şi să traseze, măcar în linii generale, conduita pe care ar trebui să o urmeze mandatarul, astfel încât în practica notarială românească întâlnim frecvent sintagma potrivit căreia "mandatarul are puteri depline şi nelimitate". Departe de a fi în vreun fel lămuritoare, această formulă, de o generalitate extremă, nu face decât să sporească dificultăţile de interpretare. în primul rând, pentru că puterile mandatarului nu pot fi "nelimitate", el fiind obligat să se cantoneze în limitele obiectului mandatului. Apoi, pentru că induce ideea falsă - şi deosebit de primejdioasă pentru interpretul mandatului, dar şi pentru terţul contractant -că mandatarul ar avea o libertate absolută de a decide, când vom vedea că această libertate este îngrădită, mandatarul fiind ţinut de o obligaţie de diligentă şi de loialitate faţă de mandant.
Aflându-ne în faţa unui astfel de mandat, enunţat foarte general - putem adăuga chiar defectuos, imprudent - credem că interpretarea trebuie obligatoriu să fie făcută ţinând cont de interesele mandantului. în ultimă instanţă, un mandat imprecis, vag nu dă dreptul prin aceasta la sacrificarea intereselor mandantului. Dar care sunt accstea? Răspunsul îl găsim studiind cauza obligaţiei (scopul imediat, cama proxima, element abstract şi invariabil în cadrul unei anumite categorii de acte juridice), pentru că funcţie de aceasta putem identifica un tip al vânzătorului, al cumpărătorului, al donatorului. Ce urmăreşte fiecare dintre aceştia când îşi asumă obligaţia? Mandatarul trebuie să procure mandantului cel puţin acel folos specific tipului de contract şi care este întotdeauna neschimbat indiferent de părţile actului şi de alte circumstanţe.
Apoi, mandatarul al cărui mandat este redactat imprecis trebuie să-1 îndeplinească în acord cu dreptul comun al actului juridic pe care urmează să-1 încheie şi pentru că nu a primit dezlegare din partea mandantului, el nu poate consimţi la clauze derogatorii de la acesta. "Dreptul comun al actului juridic" semnifică ansamblul de norme care reglementează cadrul standard al contractului în discuţie şi care sunt suficiente prin ele însele pentru a da naştere la o convenţie. Dacă avem în vedere contractele nenumite, dreptul comun al acestora îl constituie dreptul obligaţiilor. Părţile prezente pot, în limitele pemiise, să deroge oricând de la acest cadru fix şi să stabilească dispoziţii derogatorii; mandatarul al cărui mandat se mărgineşte să enunţe actul juridic pe care unnează să-1 încheie este însă obligat să-şi îndeplincacă misiunea cu respectarea dreptului comun în materie, pentru a se asigura astfel că interesele mandantului nu sunt în nici un fel afectate, ncavând dreptul de a deroga de la acesta.
In procesul de interpretare se impune să mai acordăm atenţie unui alt reper: ideea potrivit căreia cine poate mai mult, poate şi mai puţin (argumentul a fortiori) nu se aplică în cazul mandatului, din două motive lesne de înţeles: 1) prin aceasta, mandatarul şi-ar putea permite să execute parţial, incomplet mandatul; 2) sau, ar ajunge să încheie un alt act juridic decât cel dorit de mandant. Spre exemplu, mandatul dat pentru a încheia un act de dispoziţie nu este valabil pentru ca mandatarul să încheie un act de administrare, sau mandatul dat pentru încheierea unui act translativ nu este valabil pentru a încheia un act declarativ (ex: mandatul pentru o vânzare a unei cote indivize nu este valabil pentru a încheia un act de partaj). Mandatarul nu poate deturna voinţa reală (exprimată) a mandantului, substituindu-se acestuia şi încheind un alt act juridic decât cel care face obiectul mandatului.
Nu în ultimul rând, trebuie făcută o distincţie importantă. în mod obligatoriu, mandatarul trebuie să acţioneze cu prudenţă şi diligenţă; el dispune de iniţiativă în negocierea şi stabilirea tuturor clauzelor
contractuale, el fiind singurul în măsură să aprecieze oportunitatea acestora. Notarul nu este aşadar în măsură să cenzureze hotărârile pe care le ia mandatarul sub aspectul oportunităţii acestora (economice, etc.). în caz contrar, notarul s-ar transforma într-un supra-verifi-cator care ar lua fiecare decizie în parte a mandatarului şi ar supune-o unui examen critic, ale cărui criterii nu pot fi general valabile. Apoi, în final, deciziile mandatarului vor rămâne la suverana aprecicre a instanţei, în caz de litigiu. Misiunea notarului se limitează strict la a se asigura că mandatarul procură mandantului acel drept sau folos specific contractului pe care îl încheie şi pe care l-ar urmări orice mandant dacă ar fi prezent, restul deciziilor mandatarului scăpând în mod firesc cenzurii notarului (ca de exemplu: alegerea unui anume teren, a unei anumite suprafeţe, cu o anumită categorie de folosinţă, a unui apartament situat la etajul 10 al unui bloc).
Autor: Notar public Dragoş ISACHE, Camera Notarilor Publici Bacău
← Mandatul dat pentru constituirea unei societati comerciale | Mandat succesoral → |
---|