Notaries in Europe directory

Declararea judecatoreasca a mortii si consecintele ei

Necesitatea abordării acestei probleme decurge din existenţa unui număr din ce în ce mai mare de hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de declarare a morţii unei persoane în care nu este precizată data morţii.
Este inutil orice comentariu legat de gravitatea unei asemenea omisiuni având în vedere că este vorba despre un element esenţial la care procedura judiciară trebuia să răspundă, dar nu mă pot abţine de la a pune întrebarea retorică de ce pentru o omisiune de o gravitate asemănătoare un notar trebuie să răspundă, uneori în toate formele reglementate ale răspunderii profesionale.

în practica notarilor învestiţi cu soluţionarea unor cauze succesorale a unor defuncţi pentru care s-au pronunţat astfel de hotărâri s-au conturat două opţiuni: unii au considerat ca dată a morţii data
rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii, alţii au optat pentru trimiterea părţilor la instanţă, în vederea completării dispozitivului hotărârii deşi este mai mult decât discutabil dacă este vorba doar despre o eroare materială în cazurile în care nici în considerentele hotărârii nu se face niciun fel de menţiune cu privire la această dată şi nu se dau niciun fel de elemente în baza cărora s-ar putea determina.
Potrivit doctrinei1, stabilirea datei morţii este atributul exclusiv al instanţei de judecată învestite cu cererea de declarare judecătorească a morţii, motiv pentru care apreciem că nu se poate instrumenta de către notarul public nicio cauză succesorală dacă hotărârea judecătorească nu cuprinde toate menţiunile necesare stabilirii fără echivoc a datei morţii defunctului.
Deoarece moartea semnifică sfârşitul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice şi reprezintă acel fapt juridic care-marchează încetarea calităţii de subiect civil, constatarea sa reprezintă cheia de boltă a întregului eşafodaj juridic al materiei succesiunilor (şi nu numai a acestei materii).
De aici decurge interesul practic al dovedirii momentului morţii, în funcţie de care se stabiliesc vocaţia şi capacitatea succesorală.
în cele ce urmează, vom face o scurtă incursiune teoretică în această materie pentru a ne putea argumenta mai elocvent concluzia expusă mai sus.
Declararea judecătorească a morţii poate fi precedată de declararea dispariţiei unei persoane sau se poate realiza direct, atunci când persoana a dispărut în împrejurări de natură a forma convingerea că a decedat, în ambele situaţii procedura fiind reglementată de art. 36-39 din Decretul-Lege nr. 32/1954 şi orice persoană interesată (inclusiv Ministerul Public) poate avea legitimare procesuală activă pentru a promova astfel de acţiuni.
Competenţa de soluţionare aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia cel care urmează a fi declarat dispărut (sau mort, după caz) a avut ultimul domiciliu (pe teritoriul României). în cazul în care ultimul domiciliu a fost pe teritoriul altui stat, procedura de soluţionare a unei astfel de cauze va fi cea stabilită potrivit dispoziţiilor de drept internaţional privat.
Pentru a se intenta şi admite o acţiune având ca obiect declararea dispariţiei unei persoane este necesar ca persoana să fi lipsit de la domiciliu fără a se şti nimic despre ea, cel puţin un an.
Stabilirea datei ultimelor ştiri are o importanţă practică deosebită nu numai pentru calcularea termenului minim menţionat mai sus, dar şi pentru stabilirea, ulterior, a datei sfârşitului capacităţii de folosinţă a persoanei.
Dovada ultimelor ştiri se face cu oricc mijloc de probă deoarece constituie un fapt juridic.
Trebuie subliniat faptul că data ultimelor ştiri trebuie stabilită cu certitudine.
In cazul în care nu se pot face probe sigure cu privire la data ultimelor ştiri şi nu se poate stabili cu certitudine această dată, legiuitorul a stabilit unele reguli de determinare a acesteia la art. 17 din Decretul-Lege nr. 31/1954.
Prin urmare, termenul de un an începe să curgă:
1) de la o dată stabilită prin probe ca fiind data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă;
2) de la ultima zi a lunii în care datează ultimele ştiri, sau
3) din ultima zi a anului calendaristic din care datează ultimele ştiri potrivit cărora persoana era în viaţă.
Procedura declarării dispariţiei cunoaşte trei faze:
- faza prealabilă judecăţii (caracterizată prin cercetarea efectuată de autorităţile publice, culegere din informaţii de către acestea şi luarea unor măsuri de protecţie cu privire la copiii minori rămaşi fară ocrotire) în care se face, prin afişare, publicitatea cererii de declarare a dispariţiei cu invitaţia adresată tuturor celor care deţin informaţii despre persoana dispărută de a aduce la cunoştinţa autorităţilor aceste informaţii;
- faza judecăţii, cu participarea obligatorie şi cu ascultarea concluziilor procurorului;
- faza ulterioară pronunţării hotărârii care are caracter de publicitate, hotărârea urmând să fie afişată 30 de zile la uşa instanţei de fond şi la primăria ultimului domiciliu al dispărutului şi comunicată autorităţii tutelare în vederea luării măsurilor legale pentru ocrotirea minorilor şi conservarea patrimoniului dispărutului.
Nici legea nu prevede, nici doctrina şi nici practica judiciară nu au ajuns la o concluzie în legătură cu soarta hotărârii judecătoreşti de dispariţie în cazul în care dispărutul reapare. Opiniile din literatura juridică şi implicit cerneala consumată pentru a le exprima nu au dus la o concluzie practică, simplă şi concretă potrivit căreia cel "revenit" să poată urma un anumit "traseu" al recunoaşterii juridice a revenirii sale. Unii autori, la poziţia cărora ne raliem, au considerat că nu este necesară o anulare a hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei deoarece un astfel de demers procedural excepţional nu este prevăzut de lege, iar hotărârea în sine nu produce niciun efect asupra capacităţii civile a persoanei.
Odată ce a fost pronunţată hotărârea de declarare a dispariţiei, revenim la subiectul pe care ne-am propus să-1 analizăm şi anume declararea judecătorească a morţii şi imperativul precizării datei morţii.
Sediul materiei este reprezentat de art. 16-20 din Decretul-Lege nr. 31/1954 şi respectiv art. 36- 43 din Decretul-Lege nr. 31/1954.

 

Art. 16 alin. 2 şi 3 din Decretul-Lege nr. 31/1954 prevede:
"Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani (de aici rezidă interesul special pe care îl presupune stabilirea corectă a datei ultimelor ştiri - p.n., M.M.). Declararea morţii nu poate fi hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia ".
Indiferent dacă procedura de declarare a morţii este precedată sau nu de declararea dispariţiei, instanţa de judecată este obligată de dispoziţiile legale în materie să procedeze astfel:
- dacă pe baza probelor administrate în cauză se stabileşte o anumită zi ca dată a ultimelor ştiri, aceea va fi, ca regulă, data probabilă a morţii;
- dacă, din probe, nu rezultă o astfel de dată, data morţii va fi, în mod obligatoriu, ultima zi a termenului de patru ani de la data ultimelor ştiri.
Efectele unei astfel de hotărâri sunt următoarele:
1) persoana fizică va fi considerată moartă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti;
2) data morţii - cu efect retroactiv - va fi data stabilită de instanţă, în conformitate cu regulile mai sus enunţate.
Deşi are un efect constitutiv (stabileşte că o persoană este decedată), hotărârea judecătorească declarativă de moarte produce efecte retroactive, în sensul că persoana dispărută, aşa cum am arătat mai sus, este considerată că a decedat la data stabilită în hotărâre care este anterioară pronunţării hotărârii şi evident, rămânerii definitive şi irevocabile a acesteia.
Deşi efectele acestei hotărâri judecătoreşti sunt în principiu similare cu cele ale morţii fizic constatate există o serie de particularităţi:
1) deşi succesiunea se deschide teoretic la data
morţii stabilite de instanţă, termenul de opţiune succesorală curge şi implicit dreptul de opţiune succesorală se poate exercita de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei. Probabil acesta a fost falsul argument care i-a convins pe unii notari să elibereze certificatul de moştenitor în baza unei hotărâri declarative de moarte care nu specifica data morţii, aceştia considerând ca data morţii data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.
2) copiii născuţi de soţia dispărutului în perioada dispariţiei (când soţul mamei era prezumat a fi şi în viaţă şi tată al copilului rezultat din căsătorie) poate pierde statutul de copil din căsătorie dacă data morţii (şi implicit data încetării) căsătoriei se situează în afara timpului legal al concepţiei copilului.
După rămânerea definitivă şi irevocabilă, hotărârea judecătorească se comunică serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul de stare civilă. întocmirea actului de deces se face la cererea persoanei interesate sau din oficiu. Certificatul de deces se va elibera conform art. 42 din Legea nr. 119/1996. Din textele legale menţionate rezultă că eliberarea certificatului de deces nu este facultativă ci obligatorie, prin urmare funcţionarul public nu are abilitarea legală să sugereze părţii interesate să prezinte notarului doar hotărârea judecătorească declarativă de moarte cu motivarea că ar fi suficientă deoarece dovada morţii (chiar dacă moartea este un fapt juridic) se face cu acte de stare civilă cu a căror întocmire este însărcinat ofiţerul stării civile competent.
Este necesar ca la dezbaterea procedurii succesorale notariale, notarul să ceară certificatul de deces, chiar dacă i se prezintă de către părţi hotărârea declarativă a morţii, pentru a putea verifica în acest fel şi dacă aceasta a fost comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul aferent.
Este de prisos să subliniez că în ultima perioadă sunt disfuncţionalităţi dese între instituţiile statului în ceea ce priveşte comunicarea actelor, fapt care îngreunează considerabil efectuarea procedurilor.
Unele servicii de stare civilă refuză să elibereze certificate de deces cu motivarea că în sentinţe nu se precizează şi locul decesului şi, prin urmare, nu ar putea fi completată rubrica corespunzătoare din certificat. Este de neînţeles cum într-un stat de drept instituţiile nu găsesc modalitatea de a-şi comunica informaţiile reciproc necesare pentru a servi interesului contribuabilului căruia i se adresează de fapt serviciul care justifică existenţa acelei instituţii. Cum ar putea rezolva partea interesată să dezbată o procedură succesorală într-o astfel de situaţie? Judecătorul nu precizează locul morţii pentru că legea nu îl obligă, iar ofiţerul de stare civilă nu eliberează certificatul de deces pentru că în sentinţă nu e menţionat locul decesului.
Sper că nimeni nu ar putea concluziona că cel care trebuie să găsească soluţia cu preţul compromisului profesional ar fi notarul. Este adevărat că starea civilă se poate dovedi cu orice mijloc de probă, dar numai în faţa instanţei de judecată nu în faţa notarului unde dovada stării civile se face numai cu înscrisuri eliberate în condiţiile art. 16 din Decretul-Lege nr. 31/1954.
Data morţii prezumate stabilită în condiţiile mai sus enunţate are caracter relativ şi poate fi rectificată de instanţa care a pronunţat hotărârea în condiţiile prevăzute de art. 18 alin. ultim din Decretul-Lege nr. 31/1954.
în cazul anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte dacă persoana declarată moartă este în viaţă, firesc ar fi ca această hotărâre să fie comunicată din oficiu atât Camerei notarilor publici de la ultimul domiciliu al fostului defunct cât şi Registrului naţional de evidenţă a opţiunilor succesorale pentru a se face menţiuni corespunzătoare la înregistrările efectuate, în caz contrar notarii putând fi puşi în situaţia de a dezbate procedura succesorală a unei persoane aflate în viaţă, dacă succesibilii acesteia sunt de rea-credinţă. Dacă anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte ar interveni posterior dezbaterii procedurii succesorle notariale, singura soluţie care ar restabili patrimonial raporturile dintre părţi este aceea a anulării de către instanţa judecătorească a certificatului de moştenitor.
Aceeaşi soluţie, a anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, se impune şi în cazul în care s-ar constata ulterior că există o înregistrare a morţii fizic constatate. Şi în acest caz, anularea certificatului de moştenitor s-ar putea cere dacă data decesului fizic ar fi avut consecinţe asupra capacităţii succesibililor, a vocaţiei acestora de a moşteni, asupra componenţei masei succesorale etc.
Este de prisos să subliniez cât de utilă ar fi pentru perfecţionarea profesională a notarilor existenţa unei evidenţe a certificatelor de moştenitor anulate şi a cauzelor care au duş la aceste anulări (nu numai referitoare la problema discutată) şi aceasta s-ar putea realiza doar dacă instanţele ar comunica şi transmite bazelor noastre de date aceste informaţii.
De altfel, instituţia noastră a făcut propuneri pentru crearea unui sistem de comunicare gratuit între instanţele judecătoreşti şi Registrele naţionale de evidenţă a succesiunilor privind persoanele cu ultimul domiciliu în străinătate pentru bunurile din România, Registrul naţional de evidenţă a testamentelor şi Registrul naţional de evidenţă a opţiunilor succesorale, comunicare ce ar fi permis instanţelor să primească la cererea lor, gratuit, orice informaţie legată de existenţa unor înscrisuri extrem de utile în cazul dezbaterilor succesorale.
Societatea Comercială Infonot System S.R.L. a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii printr-un memoriu, înregistrat la Serviciul de inspecţie judiciară pentru judecători sub nr. 393/1J/299/SI J/2010 prin care, invocând două sentinţe de declarare a morţii definitive şi irevocabile pronunţate de Judecătoriile Olteniţa şi Roman, fară precizarea datei morţii s-a adus la cunoştinţa acestei instituţii gravitatea acestei omisiuni care are consecinţe personal nepatrimoniale şi patrimoniale şi care, în acelaşi timp, împiedică efectuarea procedurii succesorale notariale.
Din răspunsul transmis de această instituţie a rezultat că s-au efectuat inspecţii care au scos la iveală şi alte sentinţe date în aceleaşi condiţii, la instanţele controlate. Concluziile acestor inspecţii au fost însuşite de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii în şedinţa din 13.05.2010.
Câte astfel de sentinţe vor fi fost date la instanţele care nu au fost controlate va rămâne întrebare fară răspuns însă important de subliniat este faptul că instituţia noastră şi-a exprimat constant disponibilitatea pentru colaborarea cu instanţele judecătoreşti, colaborare care ar fi în primul rând în interesul cetăţenilor, în serviciul cărora suntem şi noi şi instanţele judecătoreşti.

 

Autor: Notar public Mirela MOISE, Camera Notarilor Publici Bucureşti, formator Institutul Notarial Român

Citeşte şi alte articole din blogul notarial: