Notaries in Europe directory

Haiducia în România

Forma cea mai explicită de atacare a proprietăţii este haiducia. Tratată în mod simplist, ca împlinire a dreptăţii sociale, ea a fost îndelung justificată de istoriografia de expresie comunistă. Mai mult, s-a făcut şi delimitarea între haiducie şi hoţie, aceasta din urmă numărându-se cu adevărat între faptele reprobabile. Impropriu, se poate vorbi de o instituţie; în fapt, ca orice acţiune omenească, ea apare odată cu formarea proprietăţii, cu acumularea de bunuri. Cu alte cuvinte, în clipa când se constituie un patrimoniu, se ivesc şi cei care vor să şi-l însuşească în mod abuziv. Şi arhivele româneşti abundă în reţinerea unor atari acţiuni.

Din punct de vedere juridic, haiducia înseamnă fapte în afara legii şi ele se condamnă în consecinţă. E interesant de observat că tema a făcut obiectul unei teze de doctorat unde autorul îi descrie pe făptaşi, în termeni ditirambici: De o vitejie asemănătoare celei a cavalerilor feudali, cu o morală supraomenească, haiducii luptau contra ocupantului străin şi contra unora din clasa dominantă. Ei au simţit umbra caldă a populaţiei care i-a ocrotit şi ajutat... Haiducia presupune un temperament de luptător care îşi dă viaţa pentru cei mulţi, dar şi o poziţie materială pentru procurarea armelor, cailor ş.a. Adică e o infracţiune de natură politică nu penală. Această interpretare a fost dată pentru haiducia practicată în Oltenia la începutul secolului al XVIH-lea (în timpul ocupaţiei austrice) şi pentru tot secolul fanariot, adică din 1711 până în 1821, când Principatele Române au fost conduse de funcţionari numiţi de Poarta Otomană, în speţă de fanarioţi.

Autorităţile contemporane evenimentelor au o viziune realistă şi reprimă haiducia cu toată severitatea. Termenul, ca atare, apare în documentele de cancelarie domnească în vremea principelui fanariot Alexandru Ipsilanti (1774-1782) şi este echivalent cu făcător de rele, hoţ, lotru, tâlhar.

Se înţelege că raptul practicat în acest fel e mult mai vechi, dovadă textele de lege care îl pedepsesc, în general, cu spânzurătoarea sau tragerea în ţeapă. Aşa, îndreptarea legii, intrată în vigoare în 1652 şi datorată lui Matei Basarab, taxa acest gen de însuşire a bunului altuia drept tâlhărie şi o pedepsea cu moartea. Gazda făptaşului avea o soartă asemănătoare. De observat, că numai domnul ţării avea latitudinea să dea asemenea pedeapsă. La un moment dat, însă, cazurile de haiducie înmulţindu-se şi reprimarea lor trebuind să se facă foarte rapid, s-a concedat acest drept şi marelui ban şi marelui armaş. Totodată, cu titlu excepţional, părţile se puteau împăca prin răscumpărare, adică hoţul restituia bunurile, adăugând şi o sumă de comun acord convenită cu rudele, dacă păgubaşul fusese ucis.

Dacă victimile sunt oameni bogaţi (se înţelege de la sine), care e statutul social al grupurilor de haiduci? Potrivit documentelor, ei sunt de la mici boiernaşi, preoţi, călugări, ţărani obişnuiţi, robi până la exponenţi ai autorităţii, unii chiar din structurile de represiune. Cei care îi găzduiesc şi îi ajută să se sustragă urmăririi sunt din acelaşi mediu. Prin urmare, imaginea idilică a haiducului care ia de la bogaţi ca să dea la săraci e dezminţită de realitate. Apoi cele ce s-au întâmplat în Oltenia, între 1718 şi 1756, arată că nu ocupanţii chesaro-crăieşti erau cei vizaţi ci autohtonii bogaţi. Cum la începutul ocupaţiei miliţia locală fusese desfiinţată, haiducia a proliferat într-un mod primejdios. De aceia, la cererea insistentă a nobilimii de a se constitui unităţi de miliţie de câte 50 de oameni în cele cinci districte ale provinciei, autorităţile au trebuit să reacţioneze. Aşa apar corpurile de panduri care erau însă retribuite numai în sezonul frumos, căci iama haiducii nu acţionau! Prinderea acestora era răsplătită cu doi ducaţi (dacă îi aduceau vii) şi respectiv un ducat dacă erau aduşi morţi. Când scăpau, satul unde se produsese jaful era pedepsit cu o amendă considerabilă (era „globit”).

Haiducul şi/sau gazda lui, odată prinşi, erau aduşi în faţa auditoratului, instanţă introdusă de autorităţile austriece şi specializată în cauze penale.

Dacă ocupaţia străină nu poate motiva haiducia, ea s-a constituit adesea când a fost vorba de razii sau năvăliri rapide, dar devastatoare. Este cazul repetatelor invazii turceşti din secolul al XVIII-lea. Mai puţin mânaţi atunci de gândul jafului, dorind să-şi apere proprietăţile, haiducii se constituie în bande de opt — zece persoane şi hărţuiesc pe invadator. în această situaţie, domnia n-a ezitat să şi-i apropie ca să facă faţă pericolului străin. Dar documentele de arhivă mai relevă un fapt tulburător: incapacitaea autorităţilor de a face faţă comiterii faptelor infracţionale. Aparatul represiv era insuficient şi nesigur, iar când s-au produs raidurile turceşti - dezavuate de slujbaşii din Constantinopol ca fiind proprii doar insurgenţilor staţionaţi pe malul bulgăresc al Dunării - ţara n-a mai putut fi controlată.

Că haiducia e hoţie curată, fără conotaţie politică, ba chiar transfrontalieră, o dovedesc şi documentele din secolul al XVI-lea care reţin, fapte ale haiducilor români în regatul ungar şi viceversa. Peste două secole, la 1729, un haiduc din Râmnicu Vâlcii e prins la Sibiu; pedeapsa e o simplă amendă de 20 de florini; un funcţionar ungur îl ia pe garanţia sa pe haiduc, după ce declară că, la recidivă, jărăjudecată poate fi spânzurat. Fenomene asemănătoare de reciprocitate într-ale jafului se petrec în Bulgaria, Serbia, Albania, fiind atestate încă din secolul al XTV-lea. Ele lasă urme durabile în tot acest spaţiu. Aşa, la Negotin, pe la 1812, acţiona banda lui Nicola Abraş, care se angajase să lupte împotriva turcilor. Cartierul său general era în mahalaua românească. Peste trei ani, în judeţul Argeş, autorităţile pun semnul egalităţii între haiduci şi sârbi şi dispun expulzarea acestora.

Acţiunile de o parte şi alta a frontierelor sunt adesea convergente. Aşa trebuie înţeleasă, desigur şi relaţia - din care s-a ţesut o adevărată legendă - între acel Abraş şi Iancu Jianu. In 1815, la ocna Telega îşi ispăşea pedeapsa cel dintâi (prieten cu Miloş Obrenovici, voievodul Serbiei). Cu toată intervenţia princiarului amic pe lângă domnitorul Valahiei, Ion Gheorghe Caragea, de a-1 elibera, sârbul a rămas închis. Jianu e prins şi el şi adus în aceiaşi închisoare. Numai că, românul reuşeşte să evadeze şi, ajutat de 24 de oameni de încredere, îl face scăpat şi pe tovarăşul de îndeletnicire. Şi povestea a avut un sfârşit fericit, din punctul de vedere al prosperităţii haiduciei: s-au format două bande prădătoare care au funcţionat vreme de doi ani.

Şi albanezii au haiduci în Valahia şi Moldova. Gheorghe Cârjaliu a ajuns şi el de pomină. Prins în Oltenia, e închis; evadează fugind la sârbi, dar aceştia îl extrădează. Face din nou puşcărie la români, e eliberat, întră în armata lui Tudor Vladimirescu (unde conduce 5oo de panduri), haiduceşte din nou, e prins şi trimis paşei din Silistra. Scapă iar şi se refugiază în Moldova, unde îşi formează o bandă de 300 de oameni. Abia în 1824 a fost capturat şi spânzurat.
Dar acest albanez nu se poate compara cu cel care întruchipează, în mentalul colectiv românesc, haiducul, perceput ca adevărat erou, nemurit în producţii folclorice şi, poate, autor al fabuloasei averi a familiei sale.

L-am numit pe Iancu Jianu.

Fiu de boier, cu studii la călugării de la biserica domnească din Caracal, proprietar a trei moşii, el şi-a motivat abaerea de la lege prin ura faţă de domnul fanariot Ion Gheorghe Caragea şi oamenii lui. Ajutat de ţărani, de autorităţile judeţene şi de prestigiul fraţilor săi, aflaţi la Curtea domnească, Iancu şi-a constituit o bandă de 24 de oameni, atacând mari proprietăţi, deopotrivă româneşti şi greceşti, arendaşi, slujbaşi ai statului, feţe bisericeşti. Pricipele a găsit o soluţie originală: l-a numit zapciu în judeţul de origine; dar Iancu şi-a continuat, în calitate acum oficială, şi vechea îndeletnicire. E prins şi, de această dată, e condamnat la moarte. Şi acum intervine un element de basm, valabil, cum se ştie, în întreaga Europă a vremii: o fată în slujba domniţei Ralu, Sultana Gălăşescu, se îndrăgosteşte de el, declarând că e gata să-l ia de bărbat. Obiceiul pământului (jus valachicum) prevedea ca, în asemenea caz, condamnatul să fie iertat Ceea ce s-a şi întâmplat. Mai mult, a reintrat în administraţie, ajungând între altele, judecător şi apoi slujbaş la Trezoreria statului. Şi ca totul să se încheie ca în poveste, fostul haiduc şi-a despăgubit integral victimile (e vorba de suma uriaşă de 20 000 de taleri).

Haiducia a proliferat datorită ineficienţei măsurilor preventive ori coercitive ale autorităţilor. Ridicarea de ţepe în preajma bisericilor sau păstrarea zile întregi în vârful unui par a capului unui haiduc capturat (pentru înfricoşarea locuitorilor), interzicerea portului armelor pentru cei nărăviţi la hoţii, oprirea vânzării nejustificate a muniţiilor rămân simple paleative. La fel, responsabilitatea solidară a satelor, a funcţionarilor fără şansă care nu-i putuseră prinde, sau introducerea (în 1785) „răvaşului de drum” - un fel de paşaport pentru circulaţia între localităţi. Că haiducia rămânea un fapt îngrijorător este indiscutabil. O dovedesc cazurile, destul de rare, când un haiduc era prins; atunci el era judecat în orice zi a săptămânii - nu ca restul speţelor care îşi aveau zile anume de înfăţişare, căci era invocată forţa majoră.

Legată, neîndoios, de o perioadă dominată de eficienţa limitată a administraţiei, de flexibilitatea frontierelor ca şi de succesiunea ameţitoare a invaziilor străine, haiducia a reprezentat un pericol serios pentru proprietatea individuală. Epoca modernă, în sensul larg al termenului, inaugurată cu Regulamentul Organic -această formă incipientă de constituţie - pune capăt activităţii acestor bande, iar cazurile semnalate ulterior se încadrează în infracţiunile singulare, prezente în orice societate din epoca modernă sau contemporană.

Citeşte şi alte articole din blogul notarial: