Recunoașterea actelor notariale în Uniunea Europeană
Ce înseamnă recunoaşterea unui act autentic străin?
Doctrina dreptului în România nu s-a ocupat de chestiunea recunoaşterii actelor autentice, deşi ca practicieni am aplicat de nenumărate ori principiile ce o guvernează, nu numai după aderarea României la Comunitatea Europeană, dar şi înainte. În cele ce urmează, vom limita analiza doar la problematica actelor autentice întocmite de notari.
Denumirea de “recunoaştere” a actelor autentice o găsim în unele regulamente comunitare, dar conţinutul acestei noţiuni ni se conturează mai greu din cuprinsul acestora ca noţiune de sine-stătătoare, ci mai mult prin juxtapunerea procedurii de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti.
De aceea putem aprecia că, prin recunoaşterea unui act autentic străin se înţelege procedeul juridic ce permite actului autentic emis într-un stat (denumit stat emitent) să producă efecte depline într-un alt stat (denumit stat de destinaţie).
Observăm că recunoaşterea este legată de efectele actului juridic, în sensul de negotium juris. Instrumentul este cel care circulă, făcând ca efectele operaţiunii juridice căreia îi dă formă să se producă dincolo de teritoriul statului unde a fost încheiat. Din acest motiv, actul autentic nu poate produce în statul de destinaţie mai multe efecte decât cele pe care le-ar produce în statul de origine.
Numai un act autentic valabil întocmit în statul emitent poate fi supus recunoaşterii în statul de destinaţie, de aceea chiar şi în domeniile în care regulamentele europene vorbesc de o recunoaştere automată a actului autentic, aceasta nu trebuie confundată cu îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă pentru valabilitatea actului.
Dacă raportul juridic, pentru a cărui naştere, constituire sau stingere este întocmit actul autentic prezintă elemente de extraneitate, în scopul recunoaşterii se va aprecia valabilitatea de fond şi de formă a actului autentic străin, în conformitate cu legea aplicabilă, desemnată de normele dreptului internaţional privat. Sublinierea prezintă o importanţă deosebită, deoarece, în multe situaţii este posibil ca legea în conformitate cu care se va aprecia dacă actul străin îndeplineşte sau nu condiţiile de fond şi de formă să nu fie chiar legea statului unde actul a fost emis, ci o altă lege străină, dar desemnată ca aplicabilă de normele de drept internaţional privat. Pentru a determina care este legea aplicabilă, regulile de conflict vor fi regăsite fie în Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, fie în regulamentele europene, în materiile în care acestea au fost emise pentru uniformizarea dreptului internaţional privat al statelor membre - de exemplu, în materia contractuală Regulamentul Roma I, în materia obligaţiilor necontractuale, Regulamentul Roma II etc.
De asemenea, recunoaşterea actului autentic nu trebuie confundată cu necesitatea supralegalizării sau aplicării apostilei, după caz, deoarece acestea sunt doar formalităţi administrative menite să asigure libera circulaţie a actelor autentice. Orice formă de supralegalizare facilitează eficacitatea internaţională a actelor, dar nefiind altceva decât o simplă formalitate administrativă nu poate să confere, pe de o parte, nici caracter autentic unui act ce nu are această calitate, nici valabilitate unui act autentic nul pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond sau de formă. Orice formă de supralegalizare, fie ea şi în procedura simplificată a apostilei, constituie doar o confirmare a autenticităţii actului asupra căruia a fost aplicată, în sensul de a garanta provenienţa şi semnarea sa de persoana calificată din statul emitent.
Apostila nu are aptitudinea de a califica un act ca fiind autentic, iar aplicarea ei nu se limitează la actele notariale, ci priveşte şi acte emise de alte autorităţi, acte întocmite de un funcţionar sau documente administrative.
Principiul recunoaşterii automate a actelor autentice
Unii autori francezi apreciază că în materia actelor autentice se aplică principiul recunoaşterii automate, înţelegând prin recunoaşterea automată a unui act autentic străin că un act autentic valabil încheiat, calificat ca atare în statul emitent şi a cărei autenticitate este atestată prin orice formă de supralegalizare, va produce efecte depline în statul de destinaţie, fară a fi necesară îndeplinirea vreunei proceduri sau formalităţi suplimentare.
Autorii români s-au ferit să enunţe un asemenea principiu, iar la nivelul Consiliului Notariatelor din Uniunea Europeană chestiunea recunoaşterii actelor autentice este încă o materie sensibilă.
Înainte de a deveni membri ai Uniunii Europene, se aprecia în doctrină că materia recunoaşterii autentice era reglementată de art. 165 din Legea nr. 105/19921, care îngloba în noţiunea de hotărâre străină , sub aspectul recunoaşterii şi actele notariatelor sau ale altor autorităţi competente şi pe cale de consecinţă, supunea recunoaşterea actelor autentice aceloraşi reguli pe care le urma şi recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti.
Adoptând această opinie ar trebui să invocăm dispoziţiile art. 166 şi următoarele din Legea nr. 105/19922 şi să apreciem prin prisma art. 165 că actele autentice în materie de statut civil sunt recunoscute de plin drept în România, iar celelalte acte autentice pot fi recunoscute, numai în baza unei hotărâri judecătoreşti, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 167 şi nu există niciun motiv de nerecunoaştere dintre cele prevăzute la art. 168 din Legea nr. 105/1992
Apreciem însă că domeniul de aplicare al art. 165 din Legea nr. 105/1992 nu cuprinde şi actele autentice notariale, emise în temeiul înţelegerii depline a părţilor, ci doar domeniul actelor cu caracter jurisdicţional, indiferent de emitentul lor. Pentru această concluzie, putem invoca situaţia actelor notariale emise în unele state membre şi care au caracter jurisdicţional în anumite situaţii deoarece în acea procedură notarul este numit de judecător şi îndeplineşte acte cu acest caracter, în temeiul puterii de jurisdicţie ce i-a fost delegată.
Nu invocăm aici practica recunoaşterii actelor străine în România, care este contrară art. 166 şi următoarelor din Legea nr. 105/1992. Dar invocăm ca argument de text tocmai articolul 165 care vorbeşte de acte jurisdicţionale, indiferent de emitentul lor, în această categorie neputând să fie cuprinse actele autentice întocmite de notari, ca urmare a unei proceduri necontencioase.
De aceea, considerăm că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 191/2007 de aprobare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, printre acestea fiind şi Regulamentul Bruxelles I, recunoaşterea actelor autentice notariale a fost o chestiune rezolvată doar de practică, prin aplicarea principiului recunoaşterii automate, chiar dacă acesta nu era reglementat de legislaţia în vigoare.
În prezent, recunoaşterea actelor autentice străine este guvernată de următoarele principii:
• Sediul materiei se regăseşte în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanţele necontestate, care consacră principiul recunoaşterii automate a actelor autentice străine.
• Nu există norme de aplicare universală în ceea ce priveşte recunoaşterea actelor autentice străine, ci doar unele norme sectoriale. Pentru cele mai utilizate categorii de acte — în materia succesiunilor şi regimurilor matrimoniale - lipsa unei reglementări comunitare face ca soluţiile în aceste materii să fie dintre cele mai diverse. Recunoaşterea automată se aplică numai actelor care cad în domeniul de aplicare a regulamentelor. De exemplu,în domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001 intră actele în materie civilă şi comercială, dar sunt exceptate starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamentele şi succesiunile. De asemenea, în art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este determinată sfera de aplicare a acestuia, din care sunt excluse actele fiduciare şi succesiunile.
• Recunoaşterea automată priveşte actele declarate ca autentice de normele de drept ale statului în care actul a fost întocmit.
înainte de a proceda la recunoaşterea, fară nici o altă procedură suplimentară, a efectelor unui act străin, va trebui să stabilim că acest act are caracterul de act autentic. în acest scop, aplicarea definiţiei actului autentic, din art. 4 pct. 3 al Regulamentului ( CE ) nr. 805/2004, ne apare ca un instrument util de calificare. Conform acestuia, un act autentic “ înseamnă (a) un act întocmit sau înregistrat în mod formal ca act autentic şi a cărui autenticitate: (i) se referă la semnătura şi conţinutul actului autentic şi (ii) a fost stabilită de o autoritate publică sau orice autoritate împuternicită în acest sens de statul membru de origine; sau (b) o convenţie în materie de obligaţii de întreţinere încheiată cu autorităţile administrative sau autentificată de acestea;”
De asemenea, pentru a califica un act străin ca având caracter de act autentic va trebui să luăm în considerare normele statului emitent. Acest argument a fost clar subliniat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în decizia Umbank, atunci cand s-a pronunţat asupra art. 50 din Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind jurisdicţia şi executarea hotaranlor in materie civilă şi comercială (înlocuită ulterior de Regulamentul Bruxelles 1 între statele membre): natura autentică a unui asemenea instrument trebuie stabilita dincolo de orice îndoială, astfel încât instanţa statului în care se cere executarea să se poată întemeia pe autenticitatea acestuia. Din moment ce instrumente întocmite între părţi nu sunt prin ele însele autentice, implicarea unei autorităţi publice sau a oricăiei alte autorităţi delegate de statul de origine în acest scop , este necesară pentm a le conferi caracterul de act autentic.
Prevederile regulamentelor europene în materia recunoaşterii actelor autentice
Pentru a analiza principiului recunoaşterii automate a actelor autentice, aşa cum este el configurat în dreptul privat al Uniunii Europene, este necesar să facem o dublă delimitare.
Prima este determinată de câmpul de aplicare a regulamentelor care delimitează, sub aspect material sfera actelor autentice care intră sub incidenţa lor.
Cea de-a doua este determinată de data intrării în vigoare a actului normativ. Şi anume, putem vorbi de recunoaşterea automată numai pentru actele autentice întocmite într-un stat membru (cu excepţia Danemarcei) după intrarea în vigoare a regulamentului european sub incidenţa căruia cade actul autentic respectiv şi anume 1 martie 2002 pentru acte cărora li se aplică Regulamentul (CE) nr. 44/2001 şi 1 martie 2005 pentru actele cărora li se aplică Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.
Pentru actele emise anterior, precum şi faţă de Danemarca, între statele semnatare se aplică art. 50 din
Convenţia de la Lugano din 16 septembrie 1988 privind competenţa judiciară şi executarea^ hotaranlor judecătoreşti în materie civilă şi comercială sau art. 50 din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comerciala, convenţie ncratificată de România.
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 îşi propune, conform Considerentului (22), să asimileze hotărârilor judecătoreşti” actele autentice şi acordurile între părţi care sunt executorii într-un stat membru, în scopul aplicării normelor de recunoaştere şi de executare. Considerentul (21) declară că recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoaşterii ar trebui reduse la minimul necesar.
în acest context, se înscriu şi prevederile Secţiunii 5, , Acte autentice şi acorduri”, care în art. 46 afirmă că. Actele autentice primite şi executorii într-un stat membru, precum şi acordurile între părţi, executorii în statul membm de origine, sunt recunoscute şi considerate executorii în aceleaşi condiţii ca şi hotărârile.
Pe cale de consecinţă, pentru a stabili în ce condiţii are loc recunoaşterea unui act autentic ce se înscrie în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, vom recurge la aplicarea art. 21 alin. (1) ce reglementează recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti, care afirmă că hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre, fară a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.
Art. 21 coroborat cu art. 46 din Regulamentul ( CE) nr. 2201/2003 ne conduc la concluzia că actele autentice întocmite într-un stat membru, în materiile ce cad în domeniul de reglementare al acestuia, aşa cum au fost ele stabilite în art. I4 alin.(l) şi (2), cu limitările şi excepţiile din art. 1 alin. (3), sunt recunoscute în celelalte state membre fară să se recurgă la vreo procedură.
Reiterez în acest context sublinierea făcută iniţial şi anume aceea că recunoaşterea trebuie distinsă de supralegalizare şi că lipsa vreunei proceduri suplimentare de recunoaştere a unui act autentic nu se refera la aplicarea apostilei, ca formalitate administrativă.
Dacă actele autentice sunt asimilate astfel hotărârilor judecătoreşti, apreciem că actelor autentice li se aplică şi articolele ce reglementează motivele de refuz5 al recunoaşterii, în măsura în care acestea sunt compatibile cu natura actului autentic notarial.
Aşa cum am arătat, notarul trebuie să facă o evaluare a raportului juridic, a legii aplicabile, a respectării condiţiilor de fond şi de formă, a procedurilor administrative de certificare a autenticităţii actului sub forma apostilei supralegalizării, înainte de a recunoaşte efectele juridice ale unui act străin, fie el şi autentic, deoarece numai un act valabil încheiat şi calificat ca fiind autentic în statul emitent poate să se bucure de efecte extrateritoriale.
Cum nici judecătorul nu poate interveni asupra fondului unei hotărâri judecătoreşti străine, atunci când
se pune problema ca aceasta să fie recunoscută, nici notarul instrumentator nu poate interveni asupra iondului actului autentic străin, dar poate să refuze să recunoască efcctcle acestuia, făcând aplicarea dispoziţiilor care reglementează refuzul recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti. Din cazurilc de nerecunoaştere expres şi limitativ prevăzute de art. 22 şi art. 23 din Regulamentul (CE ) nr. 2201/2003, ar putea fi aplicate în cazul actelor autentice notariale: încălcarea ordinii publice (de exemplu, nu vor fi recunoscute efectele personale ale unei căsătorii/convenţii de poligamie), caracterul ireconciliabil cu un alt act autentic emis în statul de destinaţie sau cu o hotărâre judecătorească pronunţată în statul de destinaţie.
Dacă Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 vorbeşte expres despre recunoaşterea actelor autcntice, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 se limitează la a reglementa executarea actelor autentice în aceleaşi condiţii ca şi hotărârile judecătoreşti6. Cu toate acestea, se poate aprecia că şi pentru recunoaşterea actelor autentice se aplică prin analogie dispoziţiile care reglementează recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti 7.
Art. 57 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 este totuşi important pentru materia recunoaşterii actelor autentice, deoarece alineatul (3) condiţionează executarea unui act autentic în statul de destinaţie de îndeplinirea condiţiilor necesare pentru autentificare în statul membru de origine. De asemenea, el conduce pe cale incidentală la admiterea principiului recunoaşterii automate a actelor autentice străine ce cad sub incidenţa Regulamentului (CE ) nr. 44/2001 deoarece nu am putea vorbi de executarea unui act fară ca în prealabil să ridicăm şi să soluţionăm chestiunea producerii de efecte extrateritoriale - adică a recunoaşterii actului autentic străin. Dacă actul străin nu ar fi recunoscut în prealabil, problema executării sale nici nu s-ar mai putea pune, deoarece executarea este chiar o consecinţă a modului în care actul străin îşi produce efectele pe teritoriul statului de destinaţie.
Textul elaborat de Comisia Europeană, ca Propunere de modificare a Regulamentului Bruxelles I (Regulamentul (CE) nr. 44/2001), introduce un art. 38 referitor la recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în materie civilă şi comercială, care elimină complet procedura exequator-ului şi declară că atât recunoaşterea, cât şi executarea unei atare hotărâri
pronunţate într-un stat membru se va produce fără nici o procedură specială şi fără posibilitatea de a se opune recunoaşterii, respectiv fără o declaraţie de exequator. Partea care va invoca hotărârea declarată ca recunoscută va produce o copie a acesteia care să satisfacă standardele de autenticitate şi, la cerere - un certificat tip emis de curtea ce a pronunţat hotărârea. Noul art. 70 declară că un act autentic executoriu într-un stat membru este declarat executoriu în statul de destinaţie, în aceleaşi condiţii ca şi hotărârile judecătoreşti. Mai important, noul art. 71 declară că actul va trebui să îndeplinească condiţiile necesare pentru a fi considerat autentic în statul de origine.
Pentru a nu lăsa să planeze în continuare interpretări diferite referitoare la circulaţia actelor autentice în Uniunea Europeană, Consiliul Notariatelor din Uniunea Europeană susţine introducerea unor amendamente la Propunerea de modificare a Regulamentului Bruxelles I care să tranşeze chestiunea recunoaşterii actelor autentice, în sensul de a consacra în mod expres atât principiul recunoaşterii automate, cât şi motivele de nerecunoaşterc a unui act autentic notarial.
Note de subsol:
(1) Art. 165 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat: "In cazul prezentei legi, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat. ”
(2) Art. 166 din Legea nr. 105/1992 : “Hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept in Romania, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate intr-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi. “
Art. 167 din Legea nr. 105/1992 : “Hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, daca sunt îndeplinite cumulativ unnătoarele condiţii: a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată: b)instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul; c) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România si în statul instanţei care a pronunţat hotărârea. Dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri in fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, deeuigănd din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoană. “
Art. 168 din Legea nr. 105/1992 : “Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată în unul dintre următoarele cazuri: 1. hotărârea este rezultatul unei fi-aude comise in procedura urmata în străinătate; 2. hotărârea încalcă ordinea publica de drept internaţional privat român; Constituie un asemenea temei de refuz al recunoaşterii inculcarea dispoziţiilor art. 151 privitoare la competenta exclusivă a jurisdicţiei române; „
Procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitiva, a instanţelor romane sau se afla in curs de judecare in faţa acestora la data sesizării instanţei străine.
Recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv ca instanţa care a pronunţat hotararea strania a aplicat o alta lecre decât cea determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civila şi capaci a ea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea Ia care s-ar fi ajuns potrivit legu romane.
(3) Art. 50: "Un document care a fost întocmit sau înregistrat ca act autentic şi care este executoriu într-un stat contractant va fi declarat executoriu într-un alt stat contractant în baza unei cereri făcute conform procedurii prevăzute de art. 31 şi urmatoarele. Cererea poate fi respinsă dacă executarea actului autentic este contrară ordinii publice din statul de destinaţie. Actul trebuie sa îndeplinească condiţiile pentru a stabili caracterul său autentic în statul de origine. Prevederile Secţiunii 3 Titlul III sunt aplicabile. “
(4) Regulamentul (CE) nr 2201/2003: (1) Prezentul regulament se aplică, oricare arfi natura instanţei, materiilor civile privind: (a) divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei;(b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti.
(2) Materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special(a) încredinţarea şi dreptul de vizită;(b) tutela curatela şi instituţiile similare;(c) desemnarea şi atribuţiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de 'persoana sau bunurile copilului, sa-l reprezinte sau să-l asiste;(d) plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament(e) masurile de protecţie a copilului privind administrarea, consen’area sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului
(3)Prezentul regulament nu se aplică: (a) stabilirii sau contestării filiaţiei;(b) hotărârii privind adopţia şi măsurilor premergătoare acesteia, precum şi desfacerea şi declararea nulităţii adopţiei;(c) numelui şi prenumelui copilului; (d) emancipării(e) obligaţiei de întreţinere; (f) actelor fiduciare şi succesiunilor;(g) măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârşite de copii. ”
(5) Art. 22 din Regulamentul ( CE) nr. 2201/2003, Motive de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei:
"O hotărâre judecătorească pronunţată în materie de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaşte:
(a) în cazul în care recunoaşterea contravine în mod evident ordinii publice a statului membru în care se solicită aceasta;
(b) în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat şi astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;
(c) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-o acţiune între aceleaşi părţi în statul membru în care se solicită aceasta sau
(d) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terţ într-o cauză între aceleaşi părţi, din moment ce această primă hotărâre îndeplineşte condiţiile necesare recunoaşterii sale în statul membru în care se solicită aceasta. “
Art. 23 din Regulamentul ( CE ) nr. 2201/2003, Motive de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti:
"O hotărâre judecătorească pronunţată în materia răspunderii părinteşti nu este recunoscută:
(a) în cazul în care recunoaşterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se solicită recunoaşterea, luând în considerare interesul superior al copilului;
(b) în cazul în care, cu excepţia procedurilor urgente, aceasta a fost pronunl ată fără a-i da copilului posibilitatea de a fi ascultat, încălcăndu-se astfel normele fundamentale de procedură din statul membru în care se solicită aceasta;
(c) în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat şi astfel încât aceasta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;
(d) la solicitarea oricărei persoane care susţine că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părinteşti, în cazul în care hotărârea a fost pronunţată fără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată;
(e) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia răspunderii părinteşti în statul membru în care se solicită recunoaşterea;
(f) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia răspunderii părinteşti într-un alt stat membru sau în statul terţ în care copilul îşi are reşedin\ a obişnuită, din moment ce hotărârea ulterioară îndeplineşte condiţiile necesare recunoaşterii sale în statul membru solicitat sau
(g) în cazul în care nu a fost respectată procedura prevăzută la articolul 56.
(6) Art. 57 din Regulamentul (CE) nr 44/2001: “(1) Actele autentice înregistrate şi care sunt executorii într-un stat membru sunt, la ceiviv, declarate executorii într-un alt stat membru, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 38 şi următoarele. Instanţa la care se introduce o acţiune în temeiul articolului 43 sau 44 respinge cererea de încuviinţare a executării sau ivvocă hotărârea de încuviinţare a executării numai dacă executarea actului autentic este vădit contrară ordinii publice din statul membru solicitat.
(2) De asemenea, sunt considerate acte autentice în sensul alineatului (1) convenţiile care au ca obiect obligaţiile de întreţinere încheiate în faţa unor autorităţi administrative sau autentificate de către acestea.
(3) Actul prezentat trebuie să îndeplinească condiţiile necesare pentru autentificare în statul membru de origine.
(4) Dispoziţiile capitolului III secţiunea 3 se aplică în mod corespunzător. Autoritatea competentă a unui stat membru în care a fost întocmit sau înregistrat un act autentic eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa VI la prezentul regulament. “
(7) Art. 33 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001: "1)O hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.
(2) în cazul unei contestaţii, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoaşterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute în secţiunile 2 şi 3 din prezentul capitol, ca hotărârea să fie recunoscută.
(3) Dacă recunoaşterea este invocată pe cale incidentală înaintea unei instanţe a unui stat membru, aceasta din urmă este competentă în materie. “
Art. 34 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001: “O hotărâre nu este recunoscută:
1. dacă recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;
2. dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfăţişat în timp util şi într-o manieră care să-i permită acestuia să-şi pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o ac\ iurte împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
3. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu între aceleaşi părţi în statul membru solicitat;
4. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terţ între aceleaşi părţi într-o cauză având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, cu condiţia ca hotărârea pronunţată anterior să întrunească condiţiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat. "
Art. 35 din Regulamentul (CE) nr 44/2001: “(1) De asemenea, o hotărâre nu este recunoscută dacă sunt nesocotite
dispoziţiile din secţiunile 3, 4 şi 6 din capitolul II sau într-iinul din cazurile prevăzute la articolul 72.
(2) La verificarea temeiurilor de competenţă prevăzute în alineatul precedent, autoritatea solicitată este legată de
constatările de fapt pe baza cărora instanţa din statul membru de origine şi-a întemeiat competenţa.
(3) Fără a aduce atingere dispoziţiilor alineatului (1), competenţa instanţei din statul membru de origine nu poate fi revizuită. Criteriul ordinii publice prevăzut la articolul 34 punctul 1 nu poate fi aplicat normelor în materie de competenţă. "
← Obligațiile notarului, drept notarial vs. drept succesoral | Haiducia în România → |
---|