Notaries in Europe directory

Istoria proprietăţii indivize

Istoria proprietăţii, a formării, apartenenţei, gestionării şi transmiterii ei, rămâne una din temele predilecte ale istoriei dreptului. Şi lucrul e de înţeles deoarece întregul eşafodaj social se întemeiază pe proprietate şi raportarea individului la ea.

In istoria românilor, din documentele păstrate, înainte chiar de întemeierea statelor feudale, se constată o formă unică de proprietate, cea indiviză. Ea aparţine descendenţilor dintr-un strămoş comun. E vorba de moşneni în Ţara Românească şi de răzeşi în Moldova. Intre aceştia s-a produs, în timp, o diferenţiere: unii au avut acces la funcţii publice ori s-au bucurat de favoarea domniei; alţii au prosperat prin strădanie proprie ori prin extorcarea rudelor. Această singularizare a însemnat desprinderea din indivizie şi hotărnicirea unor proprietăţi distincte pe numele lor. Ei vor forma clasa boierilor. A treia categorie socială prezentă în satul românesc medieval e cea a muncitorilor flotanţi, de cele mai multe ori colonişti străini, liberi sau cu statut de dependenţă faţă de stăpânul locului.

La noi proprietatea indiviză nu a însemnat o comunitate familială (zadruga, ca la slavi), ci o suprapunere de drepturi distincte, izvorâte din rudenie. Doar că aceste drepturi nu sunt sesizabile material, pe teren. E vorba de un calcul matematic rezultat din raportarea la genitorul comun; astfel, copiii au părţi egale indivize. Urmaşii lor (fraţi sau cetaşi) primesc o cotă ideală individuală, ca urmare a împărţirii cotei părintelui. Cu alte cuvinte, verii nu beneficiază în mod egal de o parte a patrimoniului părintesc. Această departajare duce la o îngrămădire năucitoare de proprietari în indivizie pe acelaşi hotar. In Moldova, în 80 de ani, 1405-1485, îşi revendicau proprietatea unui loc 24 de proprietari; la sfârşitul secolului al 16-lea, domnia confirma stăpânirea satului Comăneşti urmaşilor a trei surori, trăitoare în vremea lui Petru Rareş - câte opt ale primelor două şi zece ai
celei de a treia. Dar acest fenomen îşi are reversul său: unii moştenitori ies din indivizie şi datorită unor cauze favorizante, cum am văzut mai sus, ajung proprietari de sine stătători. Ei formează clasa boierească.

Aceasta este o prezentare schematică.

In fapt, proprietatea indiviză este minată atât din interior cât şi din exterior. In primul rând e vorba de autoritatea domnească. Şi exemplul cel mai grăitor îl constituie Vrancea. Potrivit tradiţiei, totul a început acolo în secolul al 15-lea, când Ştefan cel Mare a donat şapte munţi la şapte viteji din oastea sa. Moştenirea părţilor din proprietatea indiviză s-a urmat fără greş până la sfârşitul secolului al 18-lea. Singura condiţie pentru ieşirea din indivizie era respectarea dreptului de preemţiune al indivizarilor. Aceasta în teorie şi cu condiţia ca pe teren singuri locuitorii să fie urmaşii vitejilor de altă dată. Or, vreme de mai bine de 300 de ani, în Vrancea veniseră străini (români din Ardeal, fugiţi din cauza rigorilor regimului fiscal austriac; români din Muntenia, din aceleaşi raţiuni, provocate de impozitarea sufocantă a principilor fanarioţi ca şi de teama raidurilor turceşti) iar unii vrânceni reuşiseră samavolnic să-şi desprindă părţile din indivizie (i.e. nu respectaseră dreptul de preemţiune). Dar unele sate vrâncene au cunoscut şi fenomenul invers, al părăsirii zonei, al roirii. Noile aşezări păstrează legătura cu moşia de origine, ridicând adesea pretenţii în consecinţă. Apoi domnia, în încercarea de subordonare a tuturor proprietăţilor autorităţii sale, pretinde dovada reînnoită succesiv de cei care l-au urmat, a actului lui Ştefan cel Mare. Mai mult, Constantin Ipsilanti, la 1803, nici nu se mai complică cerând actele antecesorilor săi în ceia ce priveşte caracterul de indiviziune al stăpânirii vrâncenilor. El declară pur şi simplu Vrancea proprietate domnească şi o dăruieşte unui boier Rosetti. A fost momentul care a ridicat toată obştea Vrancei în apărarea drepturilor ancestrale şi în 1817 vrâncenii au câştig de cauză.

O situaţie asemănătoare de proprietate indiviză, având la origine o confirmare domnească (a lui Matei Basarab), se întâlneşte şi în Ţara Românească, la Dragoslave-Câmpulung Muscel. Alături, la Rucăr, proprietatea domniţei Florica, fiica lui Mihai Viteazul, la începutul secolului al 17-lea, e răscumpărată de locuitori şi stăpânită mai apoi de ei în indivizie. înzestraţi cu privilegii vamale, atât locuitorii din Dragoslavele cât şi cei din Rucăr, prosperă datorită domniei, dar mai ales evazionismului fiscal. Această împrejurare nu-i scuteşte de erodarea sistemului de stăpânire indiviză a munţilor şi păşunilor - întâmplată de altfel tuturor comunităţilor beneficiare ale acestui sistem.

Starea de indiviziune nu are un caracter silnic. Atât Codul Callimaki, cât şi Legiuirea Caragea - opere juridice ale perioadei fanariote prin excelenţă -stipulează că nimeni nu e silit să rămână în tovărăşie, cu condiţia ca el să nu cauzeze vreo pagubă celorlalţi (Codul Callimaki). In plus, dacă la origine proprietatea indiviză era văzută de beneficiari ca veşnică, acum cele două coduri impun un termen hotărât de valabilitate (nici o tovărăşie nu se alcătuieşte pentru de-a pururea), dincolo de care intervine nulitatea.

Moştenitorii pot ieşi din indivizie prin înţelegere amiabilă ori prin judecată. Acelaşi Cod Callimaki reglementează în mod amănunţit conduita moştenitorilor: dacă din diferite motive, unul lipseşte, drepturile sale trebuie respectate; împărţirea e întârziată până la naşterea unui frate/soră (căci poate ieşi prematur, mort sau pot apărea gemeni etc.); soţii trebuie să consimtă reciproc pentru primirea moştenirii; soluţionarea moştenirii se anunţă judecătorului când e vorba de minori, nebuni sau ieşiţi din minte ori idioţi, risipitori, puşi sub tutelă.

Justiţia intervine şi în cazul bunurilor ce nu au putut fi împărţite prin bună înţelegere, însă numai asupra lor, căci n-are voie să răstoarne tocmelile ce au făcut ei între dânşii fără vicleşug.

Cimitirul aflat pe o moşie stăpânită în indiviziune nu se împarte, indiferent de cota deţinută de fiecare beneficiar.

Documentele generate de moştenire trebuie încredinţate unuia din beneficiari, care va fi mai sigur, şi depuse la o biserică sau alt loc sigur. Cel care le întocmeşte (logofătul, notarul) e dator să dea fiecărui moştenitor copie după ele. Dacă după încheierea actelor, apare un nou solicitant îndreptăţit, beneficiarii sunt obligaţi să-i facă parte. Nu e pasibil de judecată cel care a sustras unele bunuri de la împărţeală, ci se
purcede la o nouă distribuire, fiind şi el cuprins în ea.

Cele de mai sus privesc împrejurarea ieşirii din indivizie. Dar sunt cazuri impuse de testator sau întemeiate pe întâmplare cu noroc, pe lege sau pe toaneală, când masa succesorală rămâne întreagă. Atunci beneficiarii trebuie să acţioneze unitar, până la dobândirea bunurilor; după aceia, le pot amaneta sau lega cui vor. Această unitate este limitată însă de legiuitor când e vorba de administrarea bunurilor şi împărţirea profitului rezultat din exploatarea lor. Cuvântul hotărâtor îl are majoritatea (nu numărul glasurilor exprimate d al părţilor deţinute în indivizie). Minoritarii pot cere garanţii că nu vor fi păgubiţi sau se pot retrage din indivizie. Dacă împărţirea în natură nu e totdeauna cu putinţă - între altele fiindcă s-ar diminua valoarea bunului respectiv - cei nemulţumiţi pot cere vânzarea prin licitaţie. Dacă o proprietate se împarte, hotare naturale se consideră: râurile, pâraiele, pădurile, munţii, movilele, poienile, drumurile. în cazul marcajelor făcute de om, spre depărtarea şi întâmpinarea vicleşugului, se vor pune cruci, numere sau alte semne (iar sub ele, ţeste omeneşti, cărbuni, cenuşă). Logofeţii sunt datori să dea fiecărui beneficiar câte o copie cu descrierea locului, trecută mai apoi şi în condica publică, spre mai bună siguranţă. In caz de deteriorare a acestor semne, se convoacă de autorităţi toţi beneficiarii învecinaţi, pentru refacerea lor. Dacă unul se consideră nedreptăţit, judecătorul îi ia parte a priori, până se încheie cercetarea. Legiuitorul intuieşte - cum avea să se dovedească şi în practică de altfel - că aceste hotare îndoielnice aveau să genereze nesfârşite conflicte şi atunci vine cu precizări: cele mai puternice mijloace de ajutor pentru îndreptarea hotarelor erau aflarea vechilor semne, măsurători noi, înfăţişarea hărţii locului, a documentelor celor mai vechi, prezenţa martorilor bătrâni. Cum aceste probe nu dădeau totdeauna roade, Codul Callimaki recomandă o nouă hotărnicie a locului gâlcevit, în conformitate cu dreptul reclamantului, după care să se facă noul marcaj (stâlpirea). Cel rămas dator către o comunitate indiviză nu-şi poate achita datoria doar către un singur membru al ei.

Mai există o referire, cu privire la construcţii: zidul despărţitor poate fi folosit până la jumătate (cu uşi amăgitoare şi dulapuri), dar numai acolo unde nu vor fi lucruri asemănătoare de cealaltă parte. Hornuri şi vetre nu sunt îngăduite pentru că s-ar primejdui zidul.

În ceea ce priveşte regulile de funcţionare, indivizia include deopotrivă instituţii, şcoli, spitale, azile, biblioteci.

Citeşte şi alte articole din blogul notarial: